Singuratatea...

Ne ascundem in singuratate?Strigam dupa ajutor?Nu...nu putem spune tuturor despre ea. Nu putem striga tuturor...sunt singuraaaa....

De altfel, ce mai inseamna o singuratate trimbitata? Nu vom recunoaste decat in fata noastra ca suntem singuri. Si uneori am preferat chiar eu sa mi-o ascund desi era vizibila. Am invatat asta de la viata...am invatat sa ma ascund de comentariile celor din jur gandindu-ma ca ma vor judeca.Dar au dreptul??? Viata are intotdeauna dreptate, oricum am lua-o. Cat de cruzi putem fi, uneori,fara sa ne dam seama! De aceea randul celor singuri,s-a “ingrosat” considerabil in ultimul timp.

Stau uneori, cu ochii inchisi si ma intreb: din ce parte ma va lovi destinul? Apoi ii deschid si ma cuprinde o pace luminoasa, deplina vazand ca nimic nu ma ameninta.Ca intr-un joc. Cateodata ma gandesc si noaptea la asta,fara sa stiu prea bine de ce! Ba nu, mint. Stiu. Ma uit la norii care se tarasc deasupra muntilor si-mi dau seama ca ma aflu in singurul loc din lume unde miscarea lor pe cer are un sens precis. Si chiar daca multe lucruri nu mai seamana cu ceea ce stiam din copilarie, mirosul de iarba taiata si uscata la soare e de-ajuns sa imi aduc aminte ca viata e frumoasa. Si parca nu norii trec deasupra mea, ci amintirile mele.. Imi revad viata, urmarind cum alterneaza umbrele norilor si lumina soarelui care ma dogoreste apoi. Ca si cum mi-as tine viata in palme. Si trebuie sa stau nemiscata si sa astept. Sa astept ce? Cunosc tot ceea ce urmeaza sa-mi aduca norii si soarele. De fapt, eu am descoperit lumea traind in ea, cu singuratate, cu iubire, cu necazuri dar si cu bucurii! Exact ca cerul privit de mine deseori! Primul lucru pe care l-am invatat de la viata a fost sa-mi amintesc. In felul acesta reuseam sa fiu mai putin singura uneori. De-atunci dateaza probabil la mine o fascinatie a memoriei. Daca ascult acum zgomotele aduse de vant, iau totul de la inceput. Si simt ca deasupra tuturor contradictiilor mele exista ceva ce nu voi trada niciodata: Dragostea. Al doilea lucru pe care l-am invatat de la viata ,a fost sa ma opun foarte devreme singuratatiii printr-o dragoste sporita.. Mi-am iubit parintii mai mult decat alti copii. Am iubit lumea.Viata am incercat sa o “cuceresc” prin dragoste,dar nu am reusit. Nu e vina mea daca n-am reusit. Sau este. Dar n-am putut astfel! Am cerut oare prea mult de la viata? I-am cerut putine lucruri si toate firesti. Si poate e prea devreme sa fac acum bilantul. Si totusi viata m-a invatat unele lucruri. N-ai nevoie de mai mult, cat timp te ai pe tine insati, s-a zis uneori! Dar nu este adevarat. Avem nevoie de mai mult. Avem nevoie sa ne marturisim cuiva. Avem nevoie de cineva care sa ne iubeasca si mai ales de cineva pe care sa-l iubim. Poate ca marea noastra problema nu e sa fim fericite, ci sa fim mai putin singure. Cel putin in anumite momente ale vietii suntem singure, cu voia sau fara voia noastra. Si ce-am putea face? Sa ne extindem singuratatea? Sa mutam mereu mai departe hotarele acestei imparatii amare si mandre? Atat de departe, incat nici un drum sa nu mai ajunga pana la ele? Ar trebui, probabil,in primul rand, sa stim ca singuratatile nu seamana intre ele. Exista singuratati din care nu se aude nici o soapta, insa cand va rasari soarele si se va deschide poarta, vom descoperi uimite ca in clepsidra nisipul a inflorit. Exista singuratati cu caracter ambiguu; cea mai inocenta ne poate ucide, ceea ce nu e decat un paradox in plus intr-o lume care n-a facut economie de paradoxuri tragice. Viata nu m-a indemnat la singuratate, ci la munca si iubire, spre rabdarea de a patrunde in adancurile noastre, acolo unde se afla izvorul cel mai tainic al vietii si unde ne putem semana sperantele. Ea m-a invatat sa cultivam sperantele si intr-o fericita zi sa incepem culesul. Sa ne spunem seara: am facut totul, am semanat, am iubit, am sperat si am cules. Si daca suntem la fel de “saraci” ca inainte este numai pentru ca n-am avut cu cine sa impartim bogatiile. O singuratate bazata nu pe renuntari, ci pe sperante, nu arde drumurile spre lume, ci cauta in tacere pe cel adevarat; o tacere in care, de altfel, palpita toate cuvintele si trairile care dau vietii un sens. Caci a nu fi singur inseamna, poate, a sti sa te daruiesti. A sti sa renunti la trufie de a te considera cel mai important adevar al lumii. Rostul singuratatii este sa ne pregateasca pentru iubire, s-o visam si sa ajungem la ea prin puterile noastre si in cunostinta de cauza, cunoscand ce vrem sa negam.Drumul care duce spre noi insine, duce in mod obligatoriu si spre ceilalti. Altfel nu se poate. Drumul care ne indeparteaza de lume, ne departeaza si de noi insene. Avem nevoie sa credem in noi, dar stiu ca nu voi putea ajunge acolo unde sa fiu insami, decat solidara cu cei care iubesc aceleasi lucruri ca si mine.