SA FIM DOI

Detest definitiile, mai ales atunci când e vorba de sentimente. Si cu toate acestea, mi-e dat sa aud în fiecare zi „definitii” ale iubirii.Si uite cum ma provoc singura...in a ma intreba si a-mi raspunde... De fapt, chiar asa, ce e iubirea, pâna la urma? Sau, mai exact, ce inseamna sa iubesti? Cate capete...minti (sau mai degraba câte inimi), atatea raspunsuri. Intrebare inutila, de altfel. Iubirea nu se exprima în cuvinte. Stiu, suna a cliseu, si totusi... Pentru mine, sa iubesti înseamna sa îti doresti sa faci totul împreuna cu celalalt... sa faci pasi in doi... Pentru mine, sa iubesti înseamna sa nu mai existe nimeni în afara de celalalt... Sa simti fiori în stomac atunci când auzi usa liftului care tocmai s-a oprit... Sa simti ca ziua nu are sens daca nu-i simti zambetul si lumina din priviri... Sa simti ca poti renunta la tot pentru celalalt... Sa simti ca respecti si esti respectat.... Sa te cutremuri doar la gandul ca de maine viata ar trebui sa continue fara celalalt.... Sa dai ceea ce simte celalalt ca vrea de la tine si sa primesti fara sa spui ce îti doresti... Sa transformi iubirea într-un copil... Sa.... sa mergi în fiecare noapte pâna la luna si înapoi la soare ca sa îi smulgi o raza.... si sa-l vezi zambind contempland momentul... ...sa te intorci de la birou, de la orice job l-am avea...sa-i deschizi usa sa te auda spunand( zambindu-ti):buna seara iubitul meu... ...sa se intoarca de la job...sa intre pe usa cu bratul plin de cumparaturi ...iar printre ele sa fie un IAURT... : iubita mea...ti-am adus iaurut...celelalte s-au terminat. ...sa te surpinda in bucatarie spaland vasele...sa-ti sopteasca la ureche : esti frumoasa draga mea... ...sa il privesti cum nervos nu-si gaseste soseta...iar tu sa i-o aduci ”victorioasa” ca l-ai salvat de la cautari dis de dimineata... De fapt... singura fraza reala,este ... SA FIM DOI... pentru ca celelalte sunt doar în suflet, nerostite, lânga o mie de alte cuvinte... topite într-un sarut lung care sfideaza orice pudoare.

Am ales sa visez!

Am ales sa visez! Toti visam si tu visezi si cel si cea de langa tine, desi uneori da impresia ca este cea mai realista persoana. Sa fii realist inseamna totusi sa si recunosti ca ai nevoie de vise. Se stie foarte bine ca trebuie sa vrei ceva cu adevarat, ca sa il poti avea. Ca uneori "il" ai si fara sa "il" vrei e ceva mai rar. Desi aproape toata lumea sfatuieste pe toate lumea sa nu mai viseze ca sa nu mai fie dezamagita, eu cred exact contrariul. Numai visand pot fi fericita! Pentru ca unde altundeva poti gasi ce cauti, daca nu in vis? Visul cu ochii deschisi e unul pe care tu ilputem controla... nu este ca cel din somn. Nu te trezesti din el pentru ca suna ceasul, nici pentru ca "trebuie" sa se termine si nici macar pentru ca asa iti cere cel de langa tine. Din visul tau te trezesti cand vrei. Iar eu am ales sa nu ma trezesc niciodata. Am ales sa ma aflu pe cea mai inflorita campie decat la birou, am ales sa zbor , si in fine...am ales sa fiu implinita.Cand deschid ochii nu se intampla nimic rau. Imi continui drumul desi norii au disparut si in schimb au aparut masinile, praful, aglomeratia, sefiietc. Si, unde am suferit? De ce nu trebuie sa visam, asa cum ne sfatuiesc ceilalti? Eu cred ca cei care ii indeamna pe ceilalti la "realism total" sunt de fapt niste fricosi. Le e frica pur si simplu sa riste sa fie dezamagiti; dar riscul acesta este atat de mic, incat nici nu stiu cum sa-i mai numesc pe aceia, daca nu "fricosi". Visele...oricat de "ireale" ar fi ele....cine stie oricand pot deveni realitate.... Eu am ales. Poate si tu,ai ales...sau poate nu. Alege..ce-i bine pt tine..doar tu poti sti ce-ti doresti!

Singuratatea...

Ne ascundem in singuratate?Strigam dupa ajutor?Nu...nu putem spune tuturor despre ea. Nu putem striga tuturor...sunt singuraaaa....

De altfel, ce mai inseamna o singuratate trimbitata? Nu vom recunoaste decat in fata noastra ca suntem singuri. Si uneori am preferat chiar eu sa mi-o ascund desi era vizibila. Am invatat asta de la viata...am invatat sa ma ascund de comentariile celor din jur gandindu-ma ca ma vor judeca.Dar au dreptul??? Viata are intotdeauna dreptate, oricum am lua-o. Cat de cruzi putem fi, uneori,fara sa ne dam seama! De aceea randul celor singuri,s-a “ingrosat” considerabil in ultimul timp.

Stau uneori, cu ochii inchisi si ma intreb: din ce parte ma va lovi destinul? Apoi ii deschid si ma cuprinde o pace luminoasa, deplina vazand ca nimic nu ma ameninta.Ca intr-un joc. Cateodata ma gandesc si noaptea la asta,fara sa stiu prea bine de ce! Ba nu, mint. Stiu. Ma uit la norii care se tarasc deasupra muntilor si-mi dau seama ca ma aflu in singurul loc din lume unde miscarea lor pe cer are un sens precis. Si chiar daca multe lucruri nu mai seamana cu ceea ce stiam din copilarie, mirosul de iarba taiata si uscata la soare e de-ajuns sa imi aduc aminte ca viata e frumoasa. Si parca nu norii trec deasupra mea, ci amintirile mele.. Imi revad viata, urmarind cum alterneaza umbrele norilor si lumina soarelui care ma dogoreste apoi. Ca si cum mi-as tine viata in palme. Si trebuie sa stau nemiscata si sa astept. Sa astept ce? Cunosc tot ceea ce urmeaza sa-mi aduca norii si soarele. De fapt, eu am descoperit lumea traind in ea, cu singuratate, cu iubire, cu necazuri dar si cu bucurii! Exact ca cerul privit de mine deseori! Primul lucru pe care l-am invatat de la viata a fost sa-mi amintesc. In felul acesta reuseam sa fiu mai putin singura uneori. De-atunci dateaza probabil la mine o fascinatie a memoriei. Daca ascult acum zgomotele aduse de vant, iau totul de la inceput. Si simt ca deasupra tuturor contradictiilor mele exista ceva ce nu voi trada niciodata: Dragostea. Al doilea lucru pe care l-am invatat de la viata ,a fost sa ma opun foarte devreme singuratatiii printr-o dragoste sporita.. Mi-am iubit parintii mai mult decat alti copii. Am iubit lumea.Viata am incercat sa o “cuceresc” prin dragoste,dar nu am reusit. Nu e vina mea daca n-am reusit. Sau este. Dar n-am putut astfel! Am cerut oare prea mult de la viata? I-am cerut putine lucruri si toate firesti. Si poate e prea devreme sa fac acum bilantul. Si totusi viata m-a invatat unele lucruri. N-ai nevoie de mai mult, cat timp te ai pe tine insati, s-a zis uneori! Dar nu este adevarat. Avem nevoie de mai mult. Avem nevoie sa ne marturisim cuiva. Avem nevoie de cineva care sa ne iubeasca si mai ales de cineva pe care sa-l iubim. Poate ca marea noastra problema nu e sa fim fericite, ci sa fim mai putin singure. Cel putin in anumite momente ale vietii suntem singure, cu voia sau fara voia noastra. Si ce-am putea face? Sa ne extindem singuratatea? Sa mutam mereu mai departe hotarele acestei imparatii amare si mandre? Atat de departe, incat nici un drum sa nu mai ajunga pana la ele? Ar trebui, probabil,in primul rand, sa stim ca singuratatile nu seamana intre ele. Exista singuratati din care nu se aude nici o soapta, insa cand va rasari soarele si se va deschide poarta, vom descoperi uimite ca in clepsidra nisipul a inflorit. Exista singuratati cu caracter ambiguu; cea mai inocenta ne poate ucide, ceea ce nu e decat un paradox in plus intr-o lume care n-a facut economie de paradoxuri tragice. Viata nu m-a indemnat la singuratate, ci la munca si iubire, spre rabdarea de a patrunde in adancurile noastre, acolo unde se afla izvorul cel mai tainic al vietii si unde ne putem semana sperantele. Ea m-a invatat sa cultivam sperantele si intr-o fericita zi sa incepem culesul. Sa ne spunem seara: am facut totul, am semanat, am iubit, am sperat si am cules. Si daca suntem la fel de “saraci” ca inainte este numai pentru ca n-am avut cu cine sa impartim bogatiile. O singuratate bazata nu pe renuntari, ci pe sperante, nu arde drumurile spre lume, ci cauta in tacere pe cel adevarat; o tacere in care, de altfel, palpita toate cuvintele si trairile care dau vietii un sens. Caci a nu fi singur inseamna, poate, a sti sa te daruiesti. A sti sa renunti la trufie de a te considera cel mai important adevar al lumii. Rostul singuratatii este sa ne pregateasca pentru iubire, s-o visam si sa ajungem la ea prin puterile noastre si in cunostinta de cauza, cunoscand ce vrem sa negam.Drumul care duce spre noi insine, duce in mod obligatoriu si spre ceilalti. Altfel nu se poate. Drumul care ne indeparteaza de lume, ne departeaza si de noi insene. Avem nevoie sa credem in noi, dar stiu ca nu voi putea ajunge acolo unde sa fiu insami, decat solidara cu cei care iubesc aceleasi lucruri ca si mine.

Raspunsuri...

Timpul care se scurge...zi cu zi...luna cu luna...an cu an......ne ajuta sa ne descoperim...Ne lasa sa alegem.Sa experimentam si sa ne formam. Experietele ce le-am trait in cei 36 ani de viata...sau mai exact 30...31...atat cat incep sa-mi amintesc din copilarie pana acum...m-au supus unui examen ce sigur il trecem cu totii .Acel al supravietuirii...al infruntarii...al nelinistilor si al gandurilor intrebatoare.Intrebandu-ne permanent ce urmeaza...ce facem...cum vom face...a rezultat dezvoltarea imaginatiei...a acceptarii puterii noastre de a face ceva....sau de a nu face. Constienti ca am facut alegerea perfecta...corecta...inaintam in proiectele ce ni le-am stabilit...In viata...in societate...la serviciu...in relatii... Rezultatele hotararilor noastre...ne vor oferi raspunsul corect...raspunsul la intrebarile ce ni le-am pus...ceva mai inainte... O...Doamne...cate hotarari gresite am luat in viata asta...cate raspunsuri care mi-au strapuns sufletul...a trebuit sa primesc... ...si totul cu voia mea...

O pasare in zbor...

SUNT O PASARE IN ZBOR...

Demult nu am mai fost impresionata de ceva...de nimic...si nimeni.

Imi petrec timpul citind bloguri...ratacind peste pagini...zeci de pagini.

Cuvintele ce ei si ele le astern aici...sunt ganduri si simtiri in care ma regasesc.Acum ma alatur lor...ma voi lasa purtata de libertatea mintii...a imaginatiei.Voi fi EU...printre EI...